Eroul necunoscut

Astăzi am avut cea mai intensă zi din ultimii ani.

Ieri seară mi-am făcut agenda zilei de luni, voiam să fiu sigur că încadrez tot în cele 12 ore mai active din cele 24 și că voi accepta toate oportunitățile.

Am rămas în orașul natal pentru a-mi rezolva niște acte și pentru a întâlni câțiva oameni care pot contribui la schimbarea pozitivă adusă de JCI Buzău.

Nu mi-am respectat agenda, să mă trezesc la 06:00 și să am parte de o alergare lejeră, m-am trezit abia pe la 9 și am plecat grăbit să termin întâlnirile de grad zero cu administrația locală, ca apoi să mă pot relaxa la un suc cu persoanele de pe lista mea.

Surprinzător, doamnele și domnii din „sistem” au răspuns afirmativ zâmbetului meu și cât ai zice „CNP” am rezolvat toate cele și mi-am putut vedea în continuare de treburi.

Am reușit să mă văd cu 4 colegi de JCI și am mai dezbătut viitorul. Ne-am dat seama că avem o misiune nobilă de a duce la bun sfârșit planul de acțiune și am înțeles că vom avea multe provocări, dar le vom face față pentru că suntem o echipă solidă.

Într-un final, din lista mea de discuții cu potențiali membri sau parteneri nu am reușit să abordez pe nimeni, însă discuțiile cu Jaycee buzoieni au meritat.

Am avut plăcerea să mă întâlnesc cu cel mai nou antreprenor local care a deschis o clătitărie unică în Buzău și care ascunde printre ingredientele delicioase cărți de afaceri, branding și dezvoltare personală, pe care le citește când ia o pauză de la a servi bunătăți trecătorilor dornici de un desert, dulce sau sărat, pentru că are de toate. Ba chiar, „o clătită în loc de sandwich”, mi-a spus Marius când am vorbit de gustările luate în oraș.

A fost o întâlnire care mi-a dat speranță și mi-a aprins mai puternic dorința de a începe o afacere în Buzău.

Revin la ai mei pentru un prânz târziu, le ofer câte o clătită și le povestesc ce-am făcut încă de dimineață. Luăm masa în familie-1 pentru că a mea jumătate a revenit la București de duminică.

Îmi pun lucrurile în ghiozdan, mai iau și „ceva de acasă” pentru știm cu toții cum sunt mamele și mă îndrept spre gară pentru a lua trenul către Capitală.

Credeam că ziua mea s-a terminat, că pot sta liniștit și să scriu câteva mailuri pe timpul călătoriei către oameni cărora cred că le pot oferi serviciile mele, pentru că în calitatea mea de proaspăt absolvent sunt în căutare de colaborări pe termen lung.

Însă acum apare intriga poveștii noastre. 

Plecasem hotărât de acasă pentru un tren care pleca undeva după 8 jumătate, însă am aflat la gară că are întârziere peste 40 min, dar că vine altul deja întârziat în vreo 5 min. Am spus OK, merg cu ăsta și este perfect. Trenul a ajuns chiar mai repede decât cele 5 minute, mă urc imediat și plec în căutarea vagonului meu.

Ajung în cel de-al treilea vagon și până să trec mai departe către scaunul meu, controloarea îl întreabă pe un tânăr dacă are bilet, iar acesta părea că nu vrea să răspundă și că s-ar preface pentru a nu fi tras la răspundere. Ea insistă, însă el începe o criză, a ceea ce părea să fie epilepsie. Mai erau alți doi tineri care ocupau scaunele adiacente, apare și un șeful de tren, dar fără prea mare ajutor pentru că al nostru călător se purta ciudat, căzuse sub masa din scaune și nu mai părea un truc actoricesc acum.

Cât despre mine, asistam neputincios pentru că nu știam ce să fac, nu mai era delor relevant să-mi găsesc și locul în vagon, voiam doar să mă asigur că omul este bine și că toți putem reveni la normalitate. Nu sunt medic și House nu m-a învățat cum să mă comport în astfel de situații, însă am căutat soluții.

Au întrebat de câteva ori dacă există un medic în compartiment, șeful de tren îl ținea de degetul mic de la mâna stânga sub ceea ce-mi părea pretextul unei „vorbe din bătrâni”, prima controloare și-a păstrat calmul și a sunat la 112 pentru a chema o salvare la Mizil, cel mai apropiat loc de unde îl puteau ridica, iar două domnișoare mult prea blonde și mult prea sperioase au fugit cât au putut de repede.

Omul nostru era în continuare neresponsiv, continua crizele cu intermitență și avea un comportament ciudat. Norocul meu a fost să fi trecut prin vagonul de clasa întâi, imediat precedent celui în care se întâmpla toată scena și m-am gândi că, statistic, avea mai multe șanse să găsesc un medic acolo, dacă măcar în tot trenul trebuia să existe cineva. Bănuiala mea a fost norocoasă și am dat pe o doamnă al cărui nume nu l-am aflat. Ea a stat alături de el și l-a supravegheat până când l-au preluat paramedicii, deși sfaturile și experiența din popor a celor din preajmă veneau fără a fi cerute sau necesare, având în vedere prezența unui specialist.

Ea este eroul necunoscut de care are nevoie România. Ea a sărit fără să întrebe pentru a da o mână de ajutor și pentru a onora jurământul lui Hipocrat. 

Din fericire, situația din tren a avut un deznodământ pozitiv, bolnavul ajungând pe mâinile bune ale ambulanțierilor. Îmi doresc să fie la fel și pentru omul nostru ce părea a fi epileptic.

Din păcate, ca eroul nostru, sunt puțini oameni, angajații din tren nu cred că au parte nici măcar de un curs de bază pentru a ști cum să reacționeze în astfel de reacții, iar șansa ca un român luat la întâmplare să știe același lucru este cu atât mai mică.

Ziua încă nu s-a terminat, scriu din trenul aflat undeva între Ploiești și București, dar rămân cu o experiență de viață pe care nu o voi uitat niciodată și care m-a făcut să-mi reevaluez serios multe din lucrurile pe care le fac.

Mi-aș dorit să reîncep activitatea mea scriitoricească într-o notă mai optimistă, însă fiecare dintre noi poate contribui ca astfel de situații să tindă către inexistență prin educația proprie.

Încă o dată, cinste eroului necunoscut. Și atât.

PS: Ziua s-a terminat cu bine.